Răzbunare reciprocă. O umbră statică, escaladând pereţii pentru a se hrăni cu păianjeni, din păianjeni. Foamete generalizată în disperare, dispersându-ţi stomacul în stele.
Mi s-au înnegrit degetele. M-ai ţinut prea mult acolo. Prea mult m-ai lăsat să sap prin pereţii de beton. Prea mult. M-ai lăsat să mă înec în smoală.
Dar eu te iert. Însă nu ştiu cât va mai dura. Nu pot să fiu eu umană pentru amândoi. Nu mai pot să-ţi preiau greşelile şi să-ţi plătesc pedepsele. M-am săturat să tot dau mită conştiinţei tale.
Imoralitatea ţi-a ajuns soră. Frate. Soră. Eşti ca o dictatură prost scrisă. Dacă nu te-aş lăsa să-mi conduci emoţiile ai muri de foame. Ai deveni doar o umbră, escaladând nişte pereţi nevopsiţi...
Păianjen. Păianjeni.
Moliciunea pielii tale e de la bătrâneţe. Mă dezgustă. Bucăţi de carne agăţate de mâini, de braţe, de picioare, de trunchi. Bucăţi mari şi dezgustătoare de carne albă care se mestecă greu, furişându-se printre măsele şi putrezind nervii gingiilor. Ai mâncat azi?
Nu, n-am mâncat. Nu mai mănânc. Din nou. Altfel n-am să învăţ să fiu niciodată îndeajuns de uşoară încât să pot zbura. Să te ajung din urmă. Să te pot trage de mânecă şi să-ţi atrag atenţia. "Uite, vezi? Nu mai sunt sub tine. Nu-ţi mai sunt inferioară."
Dacă lumea era cu susul în jos, lucrurile ar fi stat exact la fel. Aşa că nu mai încerca să învârţi pământul spre alte sensuri. Eu deja am ameţit.
O să traversăm strada spre Rai pe partea greşită. Niciodată nu-i recunoşti porţile. Nici eu nu pot. Nu sunt strălucitoare, aurite, luminate. Sunt vechi, din lemn putrezit. Iar ilustrul Eden e o cocioabă din cărămidă, cu acoperiş de paie. Nu există mântuire. Dacă eşti martir toată viaţa, slujind un tiran nepalpabil, vei rămâne astfel o eternitate, dormind îngrămădit cu alte milioane de oameni, în aceeaşi cocioabă.
Atunci vom coborî în Iad. Îl vom nimeri sigur. După miros. Infernul miroase provocator de bine. Niciodată la fel. Înăuntru, lumini difuze, camere separate, paturi confortabile, satisfacţii bine pregătite. Mâncare bună, alcool de calitate, ţigări clasice. Petreceri pentru toată lumea, oameni prietenoşi, slugi linguşitoare. Un castel infinit.
Ai să-mi faci cu mâna când voi coborî din tren?
Moliciunea pielii tale e de la bătrâneţe. Mă dezgustă. Bucăţi de carne agăţate de mâini, de braţe, de picioare, de trunchi. Bucăţi mari şi dezgustătoare de carne albă care se mestecă greu, furişându-se printre măsele şi putrezind nervii gingiilor. Ai mâncat azi?
Nu, n-am mâncat. Nu mai mănânc. Din nou. Altfel n-am să învăţ să fiu niciodată îndeajuns de uşoară încât să pot zbura. Să te ajung din urmă. Să te pot trage de mânecă şi să-ţi atrag atenţia. "Uite, vezi? Nu mai sunt sub tine. Nu-ţi mai sunt inferioară."
Dacă lumea era cu susul în jos, lucrurile ar fi stat exact la fel. Aşa că nu mai încerca să învârţi pământul spre alte sensuri. Eu deja am ameţit.
O să traversăm strada spre Rai pe partea greşită. Niciodată nu-i recunoşti porţile. Nici eu nu pot. Nu sunt strălucitoare, aurite, luminate. Sunt vechi, din lemn putrezit. Iar ilustrul Eden e o cocioabă din cărămidă, cu acoperiş de paie. Nu există mântuire. Dacă eşti martir toată viaţa, slujind un tiran nepalpabil, vei rămâne astfel o eternitate, dormind îngrămădit cu alte milioane de oameni, în aceeaşi cocioabă.
Atunci vom coborî în Iad. Îl vom nimeri sigur. După miros. Infernul miroase provocator de bine. Niciodată la fel. Înăuntru, lumini difuze, camere separate, paturi confortabile, satisfacţii bine pregătite. Mâncare bună, alcool de calitate, ţigări clasice. Petreceri pentru toată lumea, oameni prietenoşi, slugi linguşitoare. Un castel infinit.
Ai să-mi faci cu mâna când voi coborî din tren?
No comments:
Post a Comment