Când mă gândesc la muzica clasică îmi apare în minte un şobolan mort într-o cuşcă. Nimic personal, agreez acest gen. Numai că...
Nu pot concepe cum oamenii secolelor trecute, atunci când exista doar muzică clasică, puteau să asculte în exces aşa ceva. Îţi trebuie o anumită stare de spirit şi o anumită mentalitate de moment pentru a te apuca să diseci arii cu urechile. Sau poate că resemnarea era trăsătura predominantă în artă.
Prin ce mijloace fantastice se poate critica muzica? Până la urmă, totul ţine de gust. Nu există obiectivitate în judecarea lucrurilor care îţi fac plăcere şi care te irită. Bine, există şi acele cazuri excepţionale ce implică oameni fără personalitate.
Avangardism, ye-ye, freestyle... După ce criterii trageţi concluzii şi decapitaţi frumuseţea?
Şi da, clasicismul a murit. Există o arie mult prea largă de opţiuni într-ale audiţiilor. În plus, având în vedere educaţia prezentă şi mood-urile, nu prea se mai găseşte chef de orchestraţii.
Ai observat ca in majoritatea filmelor psihopatii/"oamenii rai" asculta in general muzica clasica? Intru a se incerca construirea unor antiteze. Or something.
ReplyDeletestiai ca psihopatii sunt cei mai linistiti din punct de vedere mintal oameni (chiar daca nu se vede)? probabil de aceea mereu au dispozitia de a asculta acest gen de muzica.
ReplyDeletemuzica a urmarit cu "religiozitate" - de-a lungul istoriei - nivelul spiritual al civilizatiei. o parte din muzica (,) clasica este profund spirituala asa cum o parte (mare) din muzica de azi este o reflexie a "materiei". acum, depinde de ce parte a baricadei esti. in ce valori crezi. in cele materiale sau cele spirituale. cel mai greu e sa fi la mijloc...
ReplyDeletevrei sa spui ca e greu sa apreciezi valorile spirituale in timp ce esti constient si de cele materiale? ia te uita... pare mult mai usor cand o spun eu, nu-i asa? :)
ReplyDelete