mmmvai!

Ţin minte că toată lumea ridica în slăvi acest film, lăuda genialitatea lui Porumboiu şi îşi însuşea un fel de mândrie preconcepută care stă întipărită în minţile noastre de la Nadia Comăneci încoace. Trebuia să-mi dau seama că se repetă episodul cu numărătoarea lu’ Mungiu şi tot ce este neînţeles, trebuie apreciat. În acest caz, supraapreciat.

Intenţia mea nu este de a contesta măiestria porumbelului, ci de a murdări puţin imaginea acestui film doar cât să egalez balanţa. Înţeleg că tot el s-a deranjat să scrie scenariul. Ori nu se pricepe deloc la introdus dialoguri, ori vroia să reinventeze Eraserhead. Oricum nu mai contează, scenariul a eşuat în faţa mea.

Un alt lucru care iese in evidenţă sunt cadrele lungi şi fixe. Înţeleg această dorinţă imbecilă de a băga plictisitoarea realitate în fantezia cinematografică dar până la a urmări un personaj mâncând supă timp de 10 minute e cale lungă. De foarte multe ori am avut impresia că dragul nostru regizor vrea să ne testeze răbdarea, astfel supunându-ne la aproape 2 ore de speranţă.

Pentru că, de fapt, la asta se rezumă întreaga capodoperă: la speranţă. Constant trăieşti cu impresia că ceva tot trebuie să se întâmple, adică n-are cum să rămână totul aşa. Prin urmare, caşti ochii, mai mult pentru a nu adormi şi priveşti cu o atenţie incredibilă fiecare detaliu care ar putea trăda o fărâmă de conflict. Degeaba.

Până şi conflictul este plictisitor. Vai, conştiinţa! Vai, legea morală! Conflicte din-astea personale care se reflectă în relaţiile cu ceilalţi experimentăm şi noi destul de des. Deci această reamintire dură şi fadă de misterele naturii umane nu a fost deloc necesară. Şi până la urmă, personajul principal, fiind presat de sistem, tot ne îndeplineşte catastrofic aşteptările şi face exact ce credeam noi că va face.

Atunci când voi împlini vârsta necesară aprecierii scrierilor lui Marin Preda, poate că voi ieşi din această sferă a criticii negative în privinţa filmelor lui Mungiu (pe care le privesc cu o subiectivitate puerilă) şi poate voi ajunge să spun că Poliţist, adj. este cel mai profund exemplu de încăpăţânare.