mmmvai!

Aş vrea să spun că acesta e cel mai controversat film însă parcă nu-s pe deplin convinsă. A marcat vieţile actorilor principali şi nu într-un sens bun. Cine ar fi crezut că un om ca Bertolucci a putut să-l facă pe Marlon Brando să se simtă umilit şi pe Maria Schneider să renunţe la nuduri pentru totdeauna?

Paul este un patron de hotel american (el, nu hotelul) a cărui soţie tocmai s-a sinucis. Jeanne este o franţuzoaică tânără, naivă şi, pe deasupra, logodită cu un regizor tâmpit. Amândoi se întâlnesc într-un apartament pe care vor să-l închirieze. Cumva, fără contract şi fără prea multe cuvinte, ei hotărăsc să întreţină relaţii sexuale anonime în acel apartament.

Bănuiesc că a ţi-o trage cu un necunoscut este fantezia oricui dar ce mi-a plăcut mie din tot filmul a fost apartamentul în sine. Era imens, cu aspect de bodegă, cu uşi şi ferestre înalte… Practic, simboliza transparenţa dintre cei doi. E destul de trist. Adică să vezi doi oameni atât de confortabili unul cu celălalt şi atât de naturali unul în prezenţa celuilalt… încât nu te poţi abţine să nu te întrebi dacă identitatea şi detaliile astea insipide sunt cele care stânjenesc şi, uneori, distrug o relaţie.

Într-o zi, Jeanne se întoarce în apartament şi descoperă că lucrurile lui Paul au dispărut. Dar se întâlnesc pe stradă şi el e foarte entuziasmat şi-i promite un nou început. Aşa că o îmbată pe tipesă într-un bar de tango şi începe să-i povestească despre el. Cu cât Paul continua să-şi divulge identitatea, cu atât Jeanne descoperea că nu-l iubeşte pe el, ci adrenalina relaţiei anonime pe care au avut-o.

Filmul este impresionant. Mai ales prin faptul că ar trebui să fie de origine italiană, dar replicile sunt aruncate în engleză şi franceză. Oricum Bertolucci a făcut o treabă bună dar tot n-a reuşit să-l convingă pe Brando să-şi înveţe replicile.

Later edit: Trebuia să încep cu iniţial…