Mai în toate filmele există acel loc înalt, de obicei pe o stâncă, de unde poți vedea tot orașul. Uneori mai e și o bancă fix pe margine, fix ca să ai vizibilitatea propice pentru orice fel de gânduri. Însă de cele mai multe ori se merge cu mașina până acolo, se aruncă curul pe capotă și se holbează la fel de meditativ. Și-i vezi, mă, cum se întorc foarte fericiți, foarte cu toate problemele rezolvate, de parcă însăși divinitatea asta, cât de inexistentă o fi ea, le-a pus mâna în cap. În cap, da! Că pe cap nu cred că ar fi avut același efect. M-aș duce și eu acolo, sincer. M-aș cocoța pe nenorocita aia de bancă și aș râde. Cu sughițat, cu oftat, cu de toate. Pentru că eu nu am nicio problemă. Pentru că eu când mă trezesc dimineața... știi la ce mă gândesc? La faptul că trebuie să mă spăl pe dinți. La afinitatea mea nestăpânită pentru Tom, nu pentru Jerry. La cât de întuneric e afară. La ultimul episod din How I Met Your Mother. La multe multe multe multe chestii.
Mai în toate filmele există acest loc ultrazen, dar în realitate nu. În partea astalaltă a ecranului te duci la psiholog, iei pastile pentru anxietate, termini o sticlă de votcă, bocești până nu mai poți respira, spargi obiecte fără dar mai ales cu valoare sentimentală și o grămadă de activități care te rup în mii de bucățele. În partea neficțională, după jumătate de oră situația e exact la fel. Așadar, ce rost mai au tentativele astea de „hai să-mi fac ordine în viață”, „hai să te ajut să treci prin ceva de care habar n-am cum se manifestă”? „Hai să mă împuști” nu este o opțiune?
˙pǝʇɹoqɐ uoıssıɯ ˙ǝuıɯ ʇou s,ǝɥ
No comments:
Post a Comment