'Carpe diem!' & other Latin stuff

De câte ori ți s-a întâmplat să te trezești în mijlocul străzii la 11 noaptea cu o durere insuportabilă de cap și o geantă plină de... mofturi? Ca mai apoi să-ți dai seama că afară e prea frig, majoritatea localurilor sunt în prag de închidere și ca să mergi până unde tocmai ai zis că nu vei merge... Așa că te întorci acasă unde plutește constant deasupra capului tău întrebarea „De ce atât de devreme?” Spui că nu te simți foarte bine și te retragi în spațiul tău. Chestiile astea nu se întâmplă. N-ar trebui să se întâmple. Sunt pentru altcineva. Eu mă aștept ca totul să decurgă în limita a cel mult 3 posibilități găsite de mine. Pentru că de obicei restul nu-mi convin.

Am stat și am privit cum s-a lăsat dimineața în camera mea. Nimeni n-ar trebui să fie martor la așa ceva. Trecerea de la întuneric la lumină e pur și simplu... morbidă. E ca și cum ai privi un pește care se sufocă pe uscat. Vezi cum începe întunericul să fugă adunându-se pe la colțuri, încercând să se mențină stăpân pe atmosferă. În ultimă instanță, se ascunde după obiectele mari. (Dar acelea sunt umbre, dragă. Vezi cum tocmai ai distrus o metaforă simpatică?) Zeci și zeci de observații care-mi înțeapă impulsivitatea și-mi construiesc un șanț pe unde se scurg toate nemulțumirile. Și nici măcar nu e sub forma unui firicel de apă delicat și cristalin. Nu, domnule! E un tsunami uriaș de apă mlăștinoasă care se revarsă asupra... hm. Aici nu știu exact.

Tușesc în fiecare dimineață și seară. Atunci gâtul meu găsește că este absolut necesar să se curețe de orice a mai rămas în urma răcelii. Mie nu-mi convine. Pentru că incipitul e fix în momentele alea importante când trebuie să adormi sau să te trezești. De-aia am renunțat la ele. Ele, momentele. Nu ele...

Mda.