cum mi-am petrecut sfârșitul lumii care n-a mai venit

m-am trezit foarte târziu pentru că doar în weekend mă pot desfășura, așa, matinală cum nu sunt. țin minte că nu mi-am făcut cafea. îmi era atât de lene încât o vreme (cam luuungă) nici n-am vrut să mă ridic din pat. la un moment dat picioarele mele au simțit nevoia să se miște așa că am decis să-mi încep ziua. când să ies și eu din pijamale, mi-a venit așa, o poftă acută de Criminal Minds și am rămas să mă holbez la ei aproape un întreg sezon până când ai sunat și mi-ai zis că ești în gară, îți lași bagajele la vărul tău, faci un duș și te întâlnești cu mine. în toată această enumerație mă așteptam să refuz ceva dar te-ai exprimat de-o așa natură încât am pierdut momentul și m-am trezit că am ieșire din casă. și fix cu cine nu vroiam. în fine. am mai stat oleacă până s-a terminat episodul, m-am pregătit cum numai o tipă știe și am ieșit pe străzile in(c)erte.

ne-am văzut, ne-am salutat, m-am așezat la masă, jur că vroiam să comand o Irish coffee dar nu știu cum m-am trezit cu un Prigat în față. apoi ne-am certat. ți-ai cerut scuze. le-am acceptat. ai cerut nota. am plecat. iar ne-am certat. iar ți-ai cerut scuze și ai propus să mergem la film. pe drum ne-am certat. nu ți-ai mai cerut scuze, de-aia n-am mai ajuns la film. am fugit amândoi într-un parc, tu cu intenția să rezolvi problema, eu cu gândul de a ajunge mai repede acasă. și ai început să-mi explici frumos atât de multe chestii și eu te priveam atât de obosită... și vroiam să-ți spun că ești prost că te-ai grăbit cu ICul din București, că aveai dreptate de la început, că oricum treaba asta era menită a fi neserioasă tocmai ca să nu ne stresăm. și că oriunde ne va duce viața asta, mereu va exista o distanță între noi, fie ea fizică sau altceva. dar nu m-ai lăsat. ai zis că mă înțelegi, că am dreptate și că lucrurile o să meargă până la urmă. m-am ridicat de pe bancă și am plecat. fără la revederi, fără nimic. nu mai vreau idioți în viața mea. pe drum am întâlnit niște persoane dubioase și-mi imaginam diverse situații în care ei erau protagoniștii. e greu să faci pe cineva să vorbească când nu l-ai auzit niciodată.

ajunsă acasă, am reluat serialul și mi-am dat seama că m-am îngrășat. am luat înțeleapta decizie de a nu mai părăsi pereții siguri între care mă aflam și, încet încet, am adormit.

când m-am trezit, lumea era la locul ei și aveam 16 apeluri pierdute. toate de la aceeași persoană. cum s-a întâmplat asta?