Adulmec mirosul unei vieţi străine. Încerc s-o recunosc, însă nu vrea să mi se dezvăluie. Încep să trag linii mari, să rezolv ecuaţii, să gust florile dimineţii. Prea târziu. S-a făcut deja după-amiază. Îmi amintesc toate momentele care au fost şi vor fi.
Mă abandonez vidului. Îl las să mă absoarbă, să mă găsească, să mă omoare. Am să adopt un câine şi-am să-l numesc Bram. Monosilabic, scurt şi evident. Nu avem nevoie de subtilitate.
Toate aceste mâzgâleli mă deprimă în cel mai jalnic mod. Pe lângă faptul că sunt inaptă în a le înţelege, îmi mai şi provoacă o stare de melancolie nefutută (ştii tu cum vine asta).
Trebuia să bruschez eu totul, să adulmec toate cuvintele şi să le sfârşesc vulgar, lasciv, provocator. Nu vreau să vă mai stăpâniţi. Lăsaţi abţinerile la o parte. Astăzi sărbătorim ilegal.
Vreau un tatuaj să-mi încălzească tot spatele cu semnificaţiile lui. Şi o maşina înceată cu care să pot simţi viteza vântului verii. Dorinţele se înmulţesc şi mor împreună cu timpul. Niciodată nu se pot îndeplini toate. Ar fi un fenomen al naibii de imoral.
Pixurile mele nu mai vor să scrie. S-au săturat de aceleaşi gânduri afurisite, de aceleaşi fapte trăite, de aceleaşi persoane ruginite (da, Brutus; e rimă).
Facem clic şi urcăm spre vârfurile copacilor. Trecem pe lângă ele de ignoranţi ce suntem şi, plini de emoţie, cădem în eter.
Ha-ha!
No comments:
Post a Comment