Am recitit scenariul scris în seara magnifică de revelion, după vin. Rău am făcut. L-am şters. Nu era complet lizibil, neputând nimeri la perfecţie tastele. Dar era o idee ce putea fi perfecţionată. O idee ce continua să-mi răsune în minte, însă mi-e frică s-o abordez, fiind mult prea comună. Nu am nimic împotriva banalităţii esenţei da' tare mă tem să n-o dau în bară cu detaliile. Acestea fiind spuse, îngrop ideea cu tot cu iniţiativă.
Iubesc meseria de redactor şef, de chelner, de regizor, de circar, de compozitor, de critic literar, de student la conservator, de profesor de pian, de stripteusă, de fotograf, de colecţionar burghez de antichităţi, de om răzleţ cu dreaduri fumat pe o plajă pustie... Vreau să fiu toate astea şi mai mult.
Am început să citesc oarecum fugar autobiografia don'şoarei prea bine cunoscută, Agatha Christie. Mă simt ca o vită când aud "biografie", d-apăi să aibă şi prefixul "auto". Nu concep cum poate o persoană să-şi scrie viaţa, sau să scrie despre viaţa altcuiva. E un proces subtil. Ascunde multe tehnici. Pe lângă abilitatea de a cerceta, trebuie să fii placid, nesimţit de obiectiv şi de un sentimentalism inexistent. Mi se pare o oroare să înşiri evenimente fără nicio implicare emoţională (când ţi-o face altu') şi, în cazul în care ţi-o scrii singur, fără niciun simţ al timpului. Şi cum poţi ţine pasul cu evenimentele? De fiecare dată ai să-ţi aminteşti ceva nou şi nesemnificativ, probabil la fel ca tot restul lucrării, dar care îţi poate nenoroci fragmente întregi.
Şi totusi, ador să citesc biografii. Ador să mă uit la filme cu caracter biografic. Ador să simt viaţa altcuiva. Oricum a mea e mult prea tulburată.
Cel mai stupid lucru pe care-l poţi face e să începi să te gândeşti la motivele din spatele acţiunilor tale. Chiar dacă porneşti cu pumnul sus şi cu gura deschisă, ferm hotărât că e ceva nobil de capul tău, dacă analizezi mai cu atenţie (ceva de care nu eşti în stare absolut deloc la început) vei descoperi un mare gol. Asta am descoperit eu azi, întorcându-mă acasă. Tot ce fac eu e de prisos. Nu ajută pe nimeni, nu schimbă nimic. Nici măcar pe mine. Singurul fenomen care mă afectează e trecerea timpului, în niciun caz ceea ce gândesc / afirm / îndeplinesc. Ce-ar fi să nu mai fac absolut nimic? Ar fi acelaşi rahat. Doar un pic mai mic.
Mă simt absurdă şi incoerentă. Oboseala îmi închide ochii dar insomnia e mai puternică. Mereu a fost.
Cel mai stupid lucru pe care-l poţi face e să începi să te gândeşti la motivele din spatele acţiunilor tale. Chiar dacă porneşti cu pumnul sus şi cu gura deschisă, ferm hotărât că e ceva nobil de capul tău, dacă analizezi mai cu atenţie (ceva de care nu eşti în stare absolut deloc la început) vei descoperi un mare gol. Asta am descoperit eu azi, întorcându-mă acasă. Tot ce fac eu e de prisos. Nu ajută pe nimeni, nu schimbă nimic. Nici măcar pe mine. Singurul fenomen care mă afectează e trecerea timpului, în niciun caz ceea ce gândesc / afirm / îndeplinesc. Ce-ar fi să nu mai fac absolut nimic? Ar fi acelaşi rahat. Doar un pic mai mic.
Mă simt absurdă şi incoerentă. Oboseala îmi închide ochii dar insomnia e mai puternică. Mereu a fost.
No comments:
Post a Comment