Mă fac că nu aud nimic din ce-mi spui. Degeaba. Eşti de neignorat! Uneori ţipi atât de tare, încât nu ştiu dacă e realitate sau doar mintea mea. Ai devenit orgoliul meu penibil. Dacă nu te ascult pe tine, ar însemna să-i ascult pe ceilalţi. Şi viceversa. E frustrant! Mai ales pentru o persoană care nu suportă absolut deloc să i se spună ce să facă.
E relaxant să stai în pat cu o şmecherie din asta portabilă şi să scrii despre nimic şi pentru nimic. O frază nesfârşită fără punctuaţie, fără subiect şi predicat. Doar cuvinte nearticulate la timp. Am să-mi fac o păpuşă de hârtie şi-am să-i dau viaţa mea. Să văd cât de repede s-ar rupe. Să văd de ce dracu' m-am apucat eu de scris.
Versurile cântate în franceză sună atât de ademenitor! Dacă vampirii ar fi fost din Franţa, încă ar fi supravieţuit. Nu pricep falsitatea dintr-atâtea poezii dedicate graiului românesc. Ce-i drept, nu e atât de brutal ca cel german, nici atât de nedefinit ca cel chinezesc... De fapt, am impresia că întruneşte toate dialectele la un loc, rezultând ceva ambiguu, un tot fără limite, ca o urmă de cretă pe o tablă ştearsă.
Mă seacă speranţele foarte mari care se transformă în euforii la cel mai mic succes aparent. Mă irită pupincurismul pueril dintre adolescenţi. Mă enervează la culme faptul că te poţi lăuda cu... nerealizări. Şi nu, a fute o proastă nu e o realizare. Toate orizonturile au început să-şi arate bucuţele majorităţii oamenilor iar ei chiar le iau în serios. Chiar se uită adânc. Chiar se bagă în toate rahaturile deşi urma de instinct uman pune frână. Na, dacă nu torni lichid de frână, rugineşte şi nu mai poate apăsa nici dracu' pe ea.
Toţi am avut dorinţe revoluţionare când eram mici. Eu încă le am. Sunt reale, aproape palpabile şi deloc pretenţioase. Însă nu pot ţine pancarda singură.
Pe eticheta puloverului meu roşu îmi este trecut numele.
No comments:
Post a Comment