Badmouth

În lumina absurdă a soarelui de februarie mă întorceam într-un loc pe care-mi place să-l numesc "acasă". De fapt, nu-mi place. Sunt obligată să-l numesc aşa de mintea mea care încearcă să-mi introducă cu forţa un cămin unde trebuie mereu să mă întorc cu zâmbetul pe buze. Pentru că aici trebuie să mă odihnesc, să mă regăsesc, să mă relaxez, să ating culmea creaţiei şi alte rahaturi. Ai ratat definiţia cu mine, Frank. Acest loc mă sufocă, mă taie, mă strânge, îmi provoacă greaţă şi mereu dau cu ochii de tine. Aici eşti omniprezent. Mă întreb dacă şi la budă mă urmăreşti să vezi dacă acţionez împotriva egoului meu.

Te enervează când am dreptate, nu? Trebuie să mă scoţi de aici, să mă muţi într-un loc cât se poate de scârbos, inconfortabil, insuportabil... da' măcar e altundeva.

Cred că cineva mi-a inversat neuronii. Cumva, într-un mod inimaginabil, îmi pare bine. Situaţia e de rahat, pute de la km distanţă şi eu mă bucur. Nu Frank, nu e resemnare. E mult prea colorată, mult prea veselă, mult prea vie ca să fie o simplă resemnare. În jur totul e verde, luminos şi mă dor ochii al dracului de tare din cauza asta da' mă bucur. Nu ne mai înţelegem deloc unii cu alţii, ei cu mine, eu cu ei, toţi cu fiecare da' mă bucur. Nu mai am bani de ţigări şi nu vreau să mă las da' mă bucur. Am ajuns la performanţa de a răstălmăci o situaţie banală atât de mult, încât mi s-a încurcat şi părul în ea. Şi totuşi, mă bucur.



Uneori cele mai puţine cuvinte sunt alea bune.
Trebuie să revin...