Mâine se va face vară iar toate fetele vor fi în culmea fericirii. În sfârşit îşi vor putea etala formele muncite în ultimele trei anotimpuri. Copacii vor fi verzi şi mândri că sunt capabili să îşi mascheze bătrâneţea. Plajele vor fi infestate de adepţi ai cultului verii şi se vor închina sub clar de lună la lumina focului. Eu încă aştept trenul.
Mâine se va face toamnă iar toţi şcolarii vor fi dezamăgiţi. Profesorii din nou îşi vor atribui procente în plus la salar şi vor ameninţa cu greve interminabile. Totul e în continuă mişcare. Totul se încăpăţânează să nu evolueze. Totul se repetă. Dar nimicul? Ploaia persistă. Se eliberează de nori şi se împrăştie pretutindeni ca fumul de ţigară. Inhalăm ploi după ploi. Inhalăm praf de apă stătută Eu încă aştept trenul.
Mâine se va face iarnă iar eu voi traversa acelaşi culoar umed. “Din loc în loc, câte o uşă numerotată era deschisă şi vedeam înăuntru o chiuvetă şi un closet de faianţă sau o boxă cu mături murdare, teuri cu cârpe împuţite şi cutii de sodă.” Frigul se suprapune cu umezeala şi rezultă membre degerate ce se desprind uşor asemeni crengilor uscate. Te rupi de mine dar eu mă rup din tine. Se întinde zăpada ca o rochie de mireasă pătată de trecut. Eu încă aştept trenul.
Mâine se va face vid iar tot scrumul se va aduna într-o singură seringă pentru a fi injectat în conştiinţa societăţii. Degeaba. Regresul jubilează. Totul îşi va găsi acelaşi început. Dar nimicul? O entitate elucubrantă. Trenul nu mai vine. Eu încă îl aştept.
No comments:
Post a Comment