Pffuu...

Când începi ceva, chiar e inevitabilă ruinarea propriilor principii faţă de respectivul proiect? Poate că proiect e un cuvânt prea pompos, însă nu-mi place ce s-a întâmplat. Senzaţia că oricum cineva îţi va citi tâmpeniile te deranjează vizibil. Se vede, la dracu'! Cuvintele nu mai au personalitate, scrii foarte greu şi s-ar putea să te gândeşti să-ţi adaptezi scriitura fiecărui caracter. Nu cred că orice autor profund a scris cu scopul de a se publica. "Da, hai să inventez nişte principii care o să uimească la nivel global. Folosesc şi nişte cuvinte mai complicate, deh, trebuie să fiu şi niţel neînţeles."

S-ar putea să fiu uşor obsedată (eu prefer preocupată) de acest subiect. Mi se pare un masacru al ideilor. Ştii de ce nu-mi surâde cariera de scriitoare? Nu vreau să fiu bufonul nimănui! Cam târziu pentru asta, nu?

A trebuit să ţin un discurs astăzi. Şi ar fi ieşit foarte... ah! (nu ştiu cum, dar e de bine) doar dacă vezica mea nu începea să pulseze. Deşi sunt conştientă de faptul că tot ar fi ieşit de rahat din cauza emoţiilor, dar acum măcar am şansa de a învinui o nevoie fiziologică. Momentan trec prin tipologiile temperamentale ale lui Hippocrate, industria Japoniei, de ce Arghezi a ajuns atât de violent şi cum poţi să te învârţi cât mai repede pe un scaun ergonomic.

Nu mi-am adunat actorii, toţi pleacă în vacanţe (of, artiştii ăştia!). Stomacul meu e gol de foarte mult timp şi, aparent, încearcă să protesteze iarăşi (of, artiştii ăştia!). Am nevoie de o pauză. Dar nu o pauză gen plecat undeva, băut şi distrat. Am nevoie de o comă mică... doar câteva săptămâni. Să-mi mai relaxez şi eu creierul.

Of, artiştii ăştia!