Anexa Personal

Am ridicat capul pentru a putea vedea ce se află în faţă. M-a tras în jos, m-a făcut proastă şi m-a obligat să merg în continuare fără să-mi imaginez unde aş putea ajunge. Uite de-aia am luat eu pilula albastră. Pentru că nu vreau să ştiu unde merg. Îmi place ignoranţa asta abundentă şi fără pretenţii. E fain să fii mediocru şi să nu deranjezi pe nimeni.

Meditam fără chef la faptul că ar fi cazul să-mi iau blugii de pe sârmă. Sunt uscaţi şi pregătiţi pentru a-mi băga picioarele în ei. Numai că în ultimul timp cea mai arzătoare dorinţă a mea a fost... somnul. Dar nu orice fel de somn. Un somn din-ăla uşor şi greu în acelaşi timp. Pufos şi cufundat în nimic. Fără vise, fără trezit la cel mai mic zgomot, doar somn. Nu am preferinţe în privinţa locului. O căpiţă de fân, un pat sau un coşciug. Să fie moale.

Îmi priveam recenta simplificare şi mi-am dat seama că mai mult m-am dat cu capul de pereţi. Degeaba, că altfel nu se putea. M-am făcut mică de tot crezând că n-o să-mi observe indignarea însă m-a simţit altfel şi a realizat cel mai simplu fapt din lume. "Ce-o să faci tu 2 săptămâni?" Nu ştiu. Nu ştiam nici atunci. Totuşi eram conştientă că acele 14 zile sau 10 (pana mea!) n-or să mă ajute cu nimic. "Dacă nu te răzgândeai de la început, ai fi reuşit. Acum... nu mai contează." Oare? Nu, tot simplificăm până ajungem la 0.

Stăteam în pat cu mâinile în toate părţile şi cu picioarele încrucişate, încercând să mă uit la filmul pe care nu reuşeşc să-l termin niciodată. Am avut şi e posibil ca încă să am parte de nişte insomnii formidabil de plictisitoare. Nu l-am văzut pe de-a-ntregul. Nu vreau să ştiu cum se termină. Îmi place să-i văd începutul şi să-l continui eu la nesfârşit.

Din anumite puncte de vedere m-am răsuflat.