Social flop

Nu ca o damă de consum chinezească cu aere de marchiză uşor trecută de prima tinereţe. Nici ca o puştoaică neexperimentată într-ale minciunii şi farsei mondene. Nici ca o conservatoare cu părul gras strâns într-un coc pe care se sprijină o pereche de ochelari cu rame groase. Nici ca o maseuză grasă cu braţe hipopotamic de mari care sunt în stare să smulgă un copac cu tot cu rădăcini. Nici ca vecina de la patru care mereu ţipă de extaz şi agonie în acelaşi timp. Nici ca soţul ei doar pentru că nu vreau să fiu acuzată de misandrie.

Poate doar puţin din toate şi mai mult. Mereu trebuie să fie mai mult. Mereu trebuie să adăugăm acea doză de ambiguitate pe care nici noi nu o cunoaştem deşi vorbim despre ea în permanenţă. Cum altfel am putea da impresia că suntem nişte omniscienţi nenorociţi? Vezi tu, nici Dostoievski nu ştia că Raskolnikov va sfârşi în închisoare. Nici Tolstoi n-a vrut s-o omoare pe Anna. Balzac habar n-avea că Julie va ajunge atât de nefericită, iar Sade n-a reuşit s-o ucidă pe Justine nici în a treia versiune a romanului. Atunci de ce să ai pretenţii de la alţii?

Scrisul e vital şi mortal într-una. Culmea e că nimeni nu are idee când e benefic şi când nu. Merge ca o hipnoză condiţionată corect. Te conduce peste tot, numai pe unde vrei tu nu. Sau poate că numai eu am îndrăznit să profit prin crearea unei scuze imbecile care să-mi motiveze absenţa? De unde... nu ştiu.

E supărător să nu mai ţii cont de ceea ce faci. Să dăunezi şi să te scuzi pentru că nu-ţi mai aminteşti. Dar e bine, domnule... e al dracului de bine.