De fiecare dată când mă uit în sus, am impresia că pământul mă trădează. E o chestie cât se poate de fugitivă. Norii îmi atrag atenţia prin mişcarea lor într-un sens neobservabil în timp ce asfaltul parcă se topeşte şi mă lasă să cad. De copaci nici nu mai spun. Îşi scutură crengile ca nişte ţaţe isterice şi se înalţă încontinuu doar pentru a mă sfida. Nici măcar lama toporului sau sunetul drujbei nu-i mai impresionează. În schimb, iarba mereu mă primeşte cu un aer politicos, aproape de venerare. Se lasă îndeajuns de mult încât să nu mă cred Aladdin şi îndeajuns de puţin încât să nu-mi simt coatele sfărâmate de tăria solului. Zăpada nu mă respectă. Mereu se dă la o parte când încerc să stabilesc un fel de contact cu ea. Dacă îndrăznesc să o ridic, se sfărâmă şi fuge în bătaia vântului doar ca să se aşeze mai departe de mine şi de intenţiile mele. Nu am avut niciodată pretenţia de a fi onorabilă dar până la hărţuire e cale lungă.
Stătea după bloc şi fuma o ţigară. Nervi şi blazare amestecate într-un paradox insensibil. Joaca stupidă cu bricheta zippo mă ameţea şi mă arunca în nerăbdare. Fumul îi elibera plămânii în silă, cu o figură strâmbă de dezgust, ca a unei prostituate după ce se ridică în picioare. Am zis că asta e, n-are rost să-i cer un foc. Şi am mers mai departe.
I’ve never been a nature person.
No comments:
Post a Comment