Thursday, May 6

Când îl citam pe Dostoievski...

Nu existau anotimpuri de tranziţie. Era ori iarnă, ori vară. Ori alb, ori negru, niciodată gri. Calea de mijloc era un concept greu de închegat şi nimeni nu se gândea la acest lucru pentru că se ştia, dom’le: n-ai voie cu amândouă. Ocupaţiile erau multe, timpul zgârcit, deci contemplatul vieţii nu-şi avea rostul. Trăieşti, foarte bine. Eşti mort, oricum nu-ţi dai seama.

Totul se baza pe conştiinţă. Pe raţionalitate. Pe cele cinci simţuri fundamentale. Singurii fără valori morale erau psihopaţii. Oricum ei de la Mama Natură nu sunt în stare să simtă nimic. Bănuiesc că absenţa emoţiilor era o pedeapsă suficientă.

Însă timpul s-a încăpăţânat şi a trecut, aşa, fără vlagă. Oamenii au început să reflecteze la existenţa lor, să judece după cantitate, să privească în ansamblu, să se complice, să jongleze cu decizii, să vorbească mult şi degeaba, să prefere sobrietatea, să o ardă boem, să amestece substanţe... A răsărit o nouă societate iar, odată cu ea, noi legi.

Emil nu era deloc mulţumit de această schimbare. În pauzele de masă de la serviciu se discuta despre copii, eventual despre un meci de fotbal şi despre cât de enervant este sexul feminin. Acum toţi au câte o părere pentru fiecare domeniu, fie că e al lui sau al altcuiva. Cărţi, filme, muzică, artă în genere, politică, istorie, tehnologie, atâtea opinii reciclate şi asumate încât pur şi simplu n-a mai rezistat. Cred că s-a împuşcat. În cap.

Moartea sa a stârnit multe conversaţii. Mai ales pentru că nu lăsase un bilet. Orice sinucigaş trebuie să lase un bilet în care să explice ce n-a mai suportat, a cui vină e, câteva scuze pentru mama... nimic particular, doar cât să uşureze investigaţiile. Emil a preferat să moară şi atât. Deşi am impresia că ştia câtă vâlvă va stârni.

Este puţin neînţeleasă atracţia asta nebună faţă de un subiect care e clar că nu-ţi aparţine, nu e al tău de nicio culoare. Oamenii nu sunt inteligenţi prin numărul de domenii pe care le pot discuta, ci prin acurateţea gândurilor. O cultură generală vastă este o tâmpenie pentru că nu are rost să te omogenizezi cu interesele altcuiva.

Ana era studentă. La Litere, parcă. Toată lumea o considera foarte deşteaptă pentru că citea extraordinar de mult şi ştia o grămadă de citate pe de rost. Urâtă existenţă! Să fii o simplă însumare a gândurilor unor oameni destul de morţi... Literatura e cea mai puternică tentaţie. Te seduce cu poveşti incredibile, te îndoapă cu concepţii fantastice şi te abandonează ciufulit şi murdar. Ca o periuţă de dinţi.

Este indicat să-ţi apreciezi viaţa şi să te bucuri de ea. Ana îşi iubea statutul de pământean prea mult. Ostentativ, aş putea spune. Accepta fiecare întâmplare, chiar dacă era una nefericită. Fiind îngropată în toată literatura aia a ei, a uitat cum să ofere puţină expresie propriei vieţi. Într-o dimineaţă, a călcat-o tramvaiul. Culmea e că a murit zâmbind. Însă era un surâs din-ăla tâmp, de... resemnare paşnică.

După ce mi-am terminat discursul, toată lumea a rămas mută de uimire. „Ce înseamnă să te naşti ceva şi să mori nimic, nu?” am continuat eu. Fiecare îşi dorea să spună ceva, orice numai să mă contrazică. Adică cine sunt eu să mă pun cu sistemele lor morale? Într-adevăr, au deschis gura. Unii au reuşit să şi articuleze câteva vocale. Totuşi, niciunul n-a fost în stare să vorbească, să mă certe, să mă facă de râs prin demolarea teoriilor mele. Pentru că, în fond, aveam dreptate.

No comments:

Post a Comment