pace pe timp de război

când încerci să-ți amintești ceva, primul detaliu care-ți vine în minte este timpul. nu înțeleg exact de ce, probabil din cauza ceasurilor care ne fac să credem că este un instrument ușor de măsluit. totul a început primăvara. nu pentru că este primul din enumerarea anotimpurilor, ci pentru că atunci s-a găsit începutul. următorul detaliu îl deține spațiul. nevoia de a ști unde te afli e aproape la fel de importantă ca timpul. un teren de tenis fără tribune. acest meci agresiv nu avea nevoie de spectatori. nici de arbitru.

doi jucători, frank și eu. o singură minge colorată. meci fără pauză.

serva lui era atât de promițătoare și sigură încât nu i-am putut rezista. recunosc, prima mea lovitură nu a fost spectaculoasă dar pe măsură ce eram atrasă în joc, deveneam din ce în ce mai bună. sau din ce în ce mai imună la farmecul mingii trecând peste fileu. temperatura creștea iar odată cu vara, mingea s-a făcut neagră și a devenit din ce în ce mai grea. totuși, reușeam să pasăm acest bolovan de la unul la celălalt fără să schimbăm rachetele. erau multe momente când puteam să jur că ne mișcam în slow motion. toamna a fost o fantomă. parcă nici n-am existat. iar iarna... complet mizerabilă. de-aici parcă încercam să ne facem rău reciproc. numai eu nu știu de câte ori am încercat să-l dau jos, să-i provoc un accident. credeam că așa va ceda iar eu voi fi declarată câștigătoare. următoarea primăvară n-a avut flori pentru mine. atunci a fost prima dată când am căzut în genunchi. m-am ridicat, ce-i drept. însă... doar ca să pot da încă o lovitură. vara deja transformasem această motivație într-un scop al vieții. nu cred că se putea mai rău. știu că această toamnă m-a făcut să refuz să mai ridic racheta aia nenorocită. așa că am fost absentă. și iarna, și primăvara. dar vezi tu... vara mi-a lansat o altă provocare. o minge albă, mică și agilă. una care ar putea dura până când fileul se va evapora iar frank va dispărea. pentru că atunci chiar nu ne va mai separa nimic. tace.