aveam câte o masă preferată în barurile preferate din fiecare oraș pe care-l bântuiam amândouă sperând să găsim ceva mai mult decât
acasă. tu îți spânzurai dreadurile de spătar, eu îmi agățam picioarele de orice și râdeam încontinuu de eventualele scenarii care nu s-au întâmplat niciodată. după ceva timp am devenit un grup de patru oameni care habar n-avea unde se îndrepta. nu vroiam să ne recunoaștem existența pentru că ar fi fost o pierdere de palpitații. știi cât de eterni păream? apoi am devenit trei și foarte distructivi. eram cea mai mică așa că v-am lăsat doi pe motiv de hipersensibilitate. am aflat ulterior că nici doiul n-a mai ținut.
ai apărut azi, la masa noastră preferată cu dreadurile spânzurate de spătar, pregătind singurul scenariu de care am fugit atâta timp.
hai să fim doi... ai spus-o de parcă eram la începutul tentației.
nu, mulțumesc, ți-am răspuns.
nu mai joc tenis.
ploaie de acuzații: trădare, caracter slab, curvăsăraie, nerecunoștință, nesimțire, naivitate, imaturitate, frică.
vreau să fiu doi.
