E greu să-ți părăsești locul. Mai ales când ți se oferă stabilitate, afecțiune, un sprijin pe care nu credeai că-l vei găsi vreodată. Să nu-ți mai fie niciodată frig, foame sau alte f-uri suprasolicitante. Să te abandonezi confortului. Să nu mai ai niciodată ocazia de a lua dimensiuni schizoide. Să gândești prin alții. Ba mai mult, să devii, la rândul tău, doar un filtru prin care trec mii de gânduri învecinate cu genialitatea pe care să le aduci la rangul de cioturi. Eu sunt politicoasă și mereu îmi cedez locul persoanelor mai în vârstă, pline de conservatorism și naftalină. Nu-mi place să mă asortez cu plafonarea chiar dacă de multe ori pare că nu mă mulțumește absolut nimic. De fapt, e adevărat. Mi se pare corect să vrei mereu mai mult atâta timp cât poți fi mai mult. Mie-mi convine viceversa.
Erau două pahare pe masă. Unul lung, cu urme de un ruj oarecum roșu care sprijinea un pai alb cu dungi colorate și altul mai mic, probabil de whisky, cu fărâme de gheață pe fund. Și stăteau ele când mai apropiate, când mai depărtate. Iar atunci când distanța dintre ele se mărea, paiul tremura furtunos crezând că gheața se topește de fericire. Dar pe gheață o durea în cur de ce credea paiul pentru că obosise de la atâtea refuzuri. Nu era datoria ei să ghicească la ce se gândește paiul sau ale cui sunt urmele de ruj. De aceea există cuvinte, exprimare, comunicare. Și nici atunci nu e de ajuns. Pentru că am învățat să falsăm limbajul corpului, să ne controlăm respirația și să amețim prin vorbe. Gheața trebuia să cunoască toate frustrările paiului și să-și păstreze starea de agregare.
Un om în etatea Parkinsoniană, își sorbea cafeaua cu lapte în bucătărie, alături de vecinul său. Din când în când, mai mângâia florile spălăcite de pe fața de masă ori în semn de protest, ori în crize de nostalgie.
- Știi, Cornele, m-am gândit să asociez și eu viața cu ceva.
- Cu ce?
- Cu o sală de teatru.
- Cum așa?
- Păi unii se nasc în loje, alții pe locurile din spate... unii nu au locuri deloc.
- Nu înțeleg.
- Eu m-am născut pe un loc din spate. Cu timpul, am reușit să mă mut din ce în ce mai în față. De la o vârstă aveam dreptul să aleg și lângă cine să stau.
- Care-i scopul?
- Scopul, Cornele... scopul e scena. Cine ajungea pe scenă, putea să moară liniștit. Urmăream cunoscuți de-ai mei care urcau pe scândurile alea pline de așchii și se simțeau atât de bine, încât când s-au întors la locurile lor, n-au mai suportat și au murit.
- Dar ce se află pe scenă?
- Nu știu, Cornele. Și mi-e teamă că n-o să aflu niciodată.
Imaginează-ți că poți urca pe scenă, că poți simți... totul. E ca și cum ai avea axa timpului în mâini. Abilitatea de a absorbi informații chiar dintr-un... covor. Te poți uita în sus și în sfârșit nu vezi doar un tavan sau cerul. Chiar vezi atât de sus... Apoi cineva te cheamă în culise și-ți ia câte o bucățică din suflet pentru fiecare moment în lumina reflectoarelor. Imaginează-ți că nu mai ai din ce suflet să dai. Toate luminile se sting, ești singur. Unicul sunet pe care-l mai percepi este cel al respirației tale. După o vreme, devine foarte enervant. Poate că înnebunești. Dar tu vrei, vrei, vrei să rămâi pe scenă. Deja nu mai contează sublimul, doar ideea că te afli printre așchii te mulțumește. Unii rămân acolo și mor. Alții se întorc la locurile lor transpirați, iritați, slăbiți, în proces de dezintoxicare și în fiecare dimineață din viața lor se vor gândi cum să ajungă din nou pe scenă.
No comments:
Post a Comment