M-am gândit. La multe lucruri.
Dacă într-o dimineață mahmură voi confunda șamponul cu pasta de dinți? Dacă oricât de bine mi-aș înfășura fularul în jurul gâtului, un fulg tot se va strecura dându-mi senzația de îngheț? Dacă în loc de a mă holba la chestii comestibile, aș încerca să le mănânc? Dacă nu mi-aș mai îndeplini îndatoririle în ultima clipă? Dacă aș fi închisă într-o clinică? Dacă aș duce lipsă de instinctul de supraviețuire? Dacă aș pierde la cel mai important joc din lume?
Vezi tu, cel mai mult îmi lipsește abilitatea de a nu gândi. Totul era atât de simplu și de firesc încât zâmbeam încontinuu pentru că știam că altfel nu are cum să fie. Țineam în mâini timpul nostru și-l mototoleam, și-l îndesam în buzunare deoarece credeam că așa va deveni mai prețios. Apoi ne trezeam, eram cei mai morocănoși oameni pentru o vreme, una relativ scurtă, până când ne strecuram înapoi... acolo.
Ceva nu-mi convine dar nu știu exact ce anume. De fapt, știu foarte bine ce nu funcționează dar poate dacă nu recunosc, nu există. Pur și simplu. Ei bine, acest ceva mă afectează îndeajuns de mult încât să-mi doresc altceva complet diferit de ceea ce dețin momentan. Și știu că nu e bine, nu e o reacție deloc sănătoasă. De ce trebuie să trăiești mereu cu senzația că-ți lipsește ceva?
Ceva ceva ceva ceva ceva ceva ceva ceva ceva
E un cuvând destul de urât care nu reușește să definească nimic. Nimic. Nimic! Alt cuvânt urât. Ar trebui să refuz să-l mai repet din cauza conotațiilor negative pe care le are.
Noi doi suntem ca particulele subatomice. Funcționăm după legea hazardului.
Dacă ajung la concluzia că lipsesc... eu?
No comments:
Post a Comment