Dragi unități de timp,

Oricare ați fi voi... Aș avea câteva rugăminți deși sunt conștientă de absurditatea lor și mai ales de inutilitatea includerii lor într-o scrisoare adresată vouă. E posibil ca secunda sau chiar clipa să se simtă în acest moment dar eu vreau să mă răstesc la ăia mari. La ani, la decenii, la perioadele cele mai îndelungate. Ați promis că „timpul vindecă totul” sau măcar acoperă greșelile când, de fapt, le lasă pur și simplu în aceeași poziție cu speranța că ființele implicate vor uita la un moment dat. Și vă bazați pe acest moment de fiecare dată. Ei bine, eu sunt norocosul caz care a fost ales drept mijloc de revoltă din partea respectivului moment. Aș vrea să vă transmit că se simte folosit, materializat și deloc folositor. Sau prea folositor. Nu știu, n-am înțeles foarte bine. Ideea e că el se așteaptă ca și voi să faceți ceva, orice... nu doar să treceți pur și simplu.

Poftim? Aveți și voi condiții? Nu-mi pasă. Eu doar m-am săturat să fiu excepție. Nu știu ce faceți și nici nu mă interesează însă va trebui să ajungeți la o înțelegere. Ori vă apucați să vă faceți treaba, ori vă împăcați cu momentul. Această plângere ar putea ajunge la superiorii voștri și tare mă tem că veți fi înlăturați. Poate dacă insist, toate limitele astea care au fost impuse timpului vor dispărea. Să fie timp pur și simplu. Și să treacă așa, în neștire. Să nu ne mai ghidăm niciodată după el, ci după soare.

Ce, vi se pare prea primitivă metoda pentru a fi acceptată? Înseamnă că vă este frică. Înseamnă că lor le este frică. După ce toată viața te trezești că nu mai ești condus de nimic, o confuzie urmată de panică se așterne ușor peste minte și o îngroapă în teamă pură. Da, vor protesta. Dar nu vor putea să-mi conteste motivele niciodată.

Ei bine, cum rămâne?

Aha.

Știam eu.