Ubique

Şi iar începem a depăna teorii. Ne multiplicăm, ne explicăm, ne adunăm scopurile şi ne tâmpim din ce în ce mai mult şi mai intens. Ce-i cu atâtea ecuaţii complicate? Răspunsul ar trebui să fie simplu, absurd. Ar trebui să fie literatură. Însă refuzi să devii puţin contemplativ. Constant mă acuzi de naivitate. Ba că nu judec îndeajuns de cerebral, ba că sunt doar un copil, ba că manifestările mele comportamentale dăunează poziţiei mele în societate. Ia mai du-te dracului să vezi şi tu cum e! Niciodată nu te-ai deranjat să fii tu cel criticat. Ei bine, permite-mi să încep. Eşti cel mai snob, avar (din punctul de vedere al cuvintelor), narcisist, egoist în ceea ce mă priveşte, artificial, confuz, nenorocit, loial în cel mai exagerat mod, prefăcut, indiferent, curios întreg care a reuşit să mă completeze vreodată. Când nu am nevoie de nimeni, eşti acolo. Când nu vreau să aud părerea altcuiva, eşti primul care sare cu sfaturile de prost gust. Când am nevoie de toată lumea... te retragi. Nu ţi-a trecut măcar o dată prin minte că eu m-am saturat să mă tot subestimezi? Că am îndeajuns de mult discernământ încât să pot deosebi factorii negativi de ăia pozitivi? Binele de rău? Îmi pare rău că uneori punctele noastre de vedere nu coincid. Pentru că asta reprezintă binele şi raul, de fapt. Nişte puncte de vedere amărâte. Ştii ceva? Nu-mi pare rău. Mă bucur că suntem atât de diferiţi, că nu mă poţi transforma într-o altă versiune de-a ta. Impulsivitatea aia infantilă a mea o să împiedice procesul. Ai vrut sinceritate, Frank? Iat-o în splendoarea ei dezgustătoare!