Încerc să fug de uşă, să nu fiu nevoit să-mi părăsesc acest bârlog atât de primitor şi revoltător de împuţit. Degeaba. Uşa mereu mă găseşte, de obicei stând ascuns într-un colţ, tremurând la imaginea lumii de afară. Sunt nebărbierit. Pun pariu că inspir frică şi greaţă. Că toţi mă consideră un nespălat, un zero al societăţii, un nimeni al universului. Da, cu 'u' mic. Pentru că nu mi-e frică de el. Pentru că îl sfidez. Pentru că el însuşi e o gaură neagră care ne-a înghiţit pe toţi acum mult timp şi acum ne digeră încet, atât de încet încât suntem nevoiţi să credem că existăm cu adevărat.
Mă bate gândul să mă îmbrac. Dacă nu mai sunt ouă? Sau dacă nu sunt suficiente pentru o omletă greţoasă? Dacă nu mai este ulei? Încep să-mi pierd raza de speranţă a micului dejun. Îmi vine să-mi bag pula şi să trag o fugă pe la corporatiştii nenorociţi de la Mac, să iau numai chestii mari şi duble, să mănânc totul repede şi apoi să-mi plâng de milă că am ajutat la tăierea pădurilor tropicale. Şi eu am lucrat o vreme pentru ei. Şi eu am fost un zombie interactiv duhnind a cartofi prăjiţi şi sosuri picante. Sau... asta era la KFC?
Nu am nicio scăpare. Trebuie să trag o pereche de pantaloni peste boxerii neschimbaţi de două zile. De ce nu-i schimb acum? Pentru că sunt îmbibaţi în miros de vodcă, iar eu ador mirosul acesta. Înainte de a intra in mlaştina clişeică a descrierii ritualului de îmbrăcare, am să descriu ceva ce-mi instigă atenţia la eforturi suprasolicitante. O gâză. Dar nu orice gâză. O gâză atât de perfectă, atât de rotundă, încât ai impresia că e o buburuză. O gâză ce zace semiconştientă pe birou, răsuflând greu deasupra laptopului, încercând să-şi ia din nou zborul spre o lume mai bună, afară de acest loc uitat de rahaturile de la Glade.
Sunt pregătit şi înarmat să înfrunt lumea. Am mintea limpede, în curând şi gura spălată, un tricou curat pe mine şi şosete albe. Nicio provocare nu mă sperie. Sunt noul Attila al Ferentarilor!
Feriţi-vă, căci voi ieşi din cameră!
No comments:
Post a Comment