Când o persoană mai are câţiva ani până să ia o decizie, îi accepţi toate excentricităţile pentru că ştii că nu vorbeşte serios, că presupunerile astea se vor schimba din nou şi din nou şi din nou... de ce să o iei de bună şi să faci crize, descurajând tot ce se află în juru-ţi, în loc să râzi şi să apreciezi gradul de imaginaţie? De ce să o îndopi cu aptitudini inexistente în loc să te bucuri măcar puţin... măcar fals... măcar... să taci.
Sunt obişnuită să pun punct peste tot. E ca o obsesie. Trebuie să ştiu că am finisat ceva, fie şi o frază tâmpită, fie şi o interjecţie seacă. Eu pun punct. Ştiu că acolo se opreşte ceva şi sunt mândră de mine că reuşesc să găsesc acest finish.
Cândva, nu demult, eu începeam să scriu un roman. Personajele m-au plictisit. Se învârteau numai în jurul problemelor lor, fără să ştie de existenţa celorlalţi. Erau nişte egoişti încăpăţânaţi care nu îndrăzneau nici să recunoască faptul că ceva se întâmpla, ceva memorabil de care va afla toată lumea. (în cazul unei absurde viitoare publicări) Se mulţumeau cu rutina gândurilor. Erau pitici din toate punctele de vedere.
Apoi am început o nuvelă. Nuvela s-a transformat în povestire. Apoi au apărut mai multe povestiri. Nu e mult mai uşor să încadrezi o acţiune în câteva pagini? Să fie ceva scurt, la obiect. Ceva menit să impresioneze. Care poate fi recitit şi răscitit fără să-ţi pierzi jumătate din viaţă.
Apoi... mi s-a acrit de proză.
Ela: Unde vrei să stai?
Bubu: Aş prefera o cameră la etaj, dacă nu te superi.
Ela: Nu, nu mă supăr.
Bubu: Vai, ce...
Ela (întrerupându-l): Sigur vrei la etaj?
Bubu: Da, îmi face plăcere să privesc câmpia de sus.
Ela: Dar nu e nicio câmpie.
Bubu: Cum nu? Abia am trecut de ea.
Ela: Nu, nu ai trecut.
Bubu: Ba da. Era verde şi...
REWIND
Ela: Unde vrei să stai?
Bubu: Aş prefera o cameră la et...
REWIND
Ela: Unde vrei să stai?
Bubu: Pe câmpie.
REWIND
Ela: Unde vrei să stai?
Bubu: Oriunde. Mă pot adapta destul de uşor.
Ela: Bine. Atunci am să-ţi pregătesc o cameră la etaj.
Dialogurile intră în mintea oamenilor, îi răstălmăcesc în cele mai groaznice moduri. Îi fac să gândească, să reflecteze... Situaţiile sunt comune şi uşor de întâlnit.
Ela: Nu ţi-e foame?
Bubu: Ba da. Mulţumesc de întrebare.
Ela: Ce ai prefera să mănânci?
Bubu: Ce bine ar merge o friptură de pui!
Ela: Nu avem carne de pui.
Bubu: A, nu tăiaţi puii? Atunci nişte ochiuri ar merge.
Ela: Nu avem ouă.
Bubu: Atunci ce faceţi cu găinile?
Ela: Le împăiem.
SCENA E GOALĂ.
Te-ai prins?
No comments:
Post a Comment