Sunday, February 22

Until the morning

Se face că timpul liber nu mai presupune nicio libertate. Se aşează liniştit pe fotoliu, observându-şi singurul prizonier, legându-l cu vorbe ascuţite şi gesturi strânse. Nici măcar un strănut nu ne mai desparte. Am nevoie de finaluri. De data asta un full stop nu mă mai ajută. Nu mai e suficient. Îmi trebuie ceva mai mare, mai semnificativ. Un capăt care să dureze. Unul de neclintit. Unul definitiv, care nu mai poate fi modificat, distorsionat etc.

Mă uit pe geam. E déjà vu de-o veşnicie. Ne este vital soarele cu căldura lui cu tot. Corpul meu se îneacă în geaca asta groasă şi plină de scame, în eşarfele ce-mi înfăşoară gâtul ca nişte inele de tablă, în mănuşile fără degete care sunt mai mult de decor.

Mereu am detestat covoarele. Îmi dau impresia că ceva se ascunde în fibrele alea materiale.

Nu merg toate butoanele.

Limba latină nu moare niciodată.

No comments:

Post a Comment