Printre firele blonde se întrezăresc doi ochi. Nu ştiu exact ce culoare au din cauza prea multor efecte adăugate pozelor. Un ye-ye simţit, din inimă, ca un răcnet de pisică. Un fel de "dacă te strigă cineva pe stradă băi tâmpitule!, ai tendinţa să răspunzi?". Ne întindem mâinile după ridicarea lină din patul lui Procust. Procesăm visele lui Freud în timp ce ne spălăm pe dinţi cu existenţialismul lui Sartre. Dacă observi, totul se învârte în jurul omului. Toţi aţi fost nişte narcisişti, nişte egoişti! Când vorbeşti despre umanitate, despre oameni în genere... nu ţi-ai dat seama că te incluzi şi pe tine?
Prea multe schimbări pentru un singur început de primăvară. Aş derula totul până la final, numai că mi-e teamă. Da, idiotul meu preferat, simt frică în măduva oaselor. Îmi vine s-o extrag cu seringa şi s-o injectez în pereţi. Să tremure peste mine. Nu vreau să pierd cauza finalului. De parcă aş mânca o brioşă cu gâtul.
Nu a mai lipit paharul de pământ. Aparent, nu mai avea chef de discuţii înşelătoare. Îşi notează mereu diverse lucruri într-un caiet gros. Mereu scrie de la mijloc. De zile întregi am impresia că scrie pe aceeaşi pagină. Curiozitatea mă loveşte cu pumnii dinăuntru... Nici voinţa nu e mai prejos de atât. Probabil că lenea de a lua vreo decizie rămâne prioritară.
În ciuda proprie-mi claustrofobii, spaţiile mari mă fac să-mi rod unghiile. Rostesc nume... unul după altul. Probabil inconştient. Probabil cu intenţia de a cere ajutor. Cea mai penibilă imagine mi se pare buchetul de trandafiri roşii, sticla de vin alb desfăcută şi împrăştiid lichidul roşu peste tot, fundal alb şi ploaie. M-am trezit cu ea în minte în timp ce mă afundam în cer. Între o clipire de ochi şi o privire atentă.
What sound?
No comments:
Post a Comment