Picioare

Când vrei să faci o grămadă de chestii şi afli prin cea mai brutală metodă că n-ai niciun chef. De parcă aveam pretenţia să pot pluti cu un balon dezumflat. Cuvintele vociferate arată bine, alea scrise sunt cam pretenţioase şi ne dezvăluie o grămadă de litere secrete şi mute. Ca să continui acest uriaş paragraf fără pic de sens coerent, trebuie să adaug sila pe care o simt faţă de oamenii bolnavi. Se îmbuibă cu pastile inutile şi adoptă regimuri nesănătoase. Îşi slăbesc anticorpii şi respiră de parcă şi-ar trage ultima suflare. Gem de o durere inexistentă, mai degrabă din cauza unei uşoare indispoziţii şi cer ajutor peste tot. Nu sunt wonder woman. Am fost şi eu bolnavă. Şi tot am reuşit să nu mă dau cu curu' de pământ că vai, mi-e rău şi nimeni nu-mi sprijină... nimic. Ca să-mi ruinez reputaţia şi mai mult, un membru al familiei mele cu care sunt obligată să-mi împart existenţa încă 2 ani a răcit. Recunosc, eu am fost cea care a reuşit să o molipsească. Totuşi, nu-i mai suport ifosele şi niciodată nu am simţit mai mult dorinţa aia de lasă-mă să te las. Îmi voi părăsi cuibul infectat şi voi deveni chelneriţă într-o suburbie a Braşovului (cât random, dom'le!). Neuronii îmi sunt deconectaţi în timp ce picioarele-mi străbat trotuarele urbane. Ne ghidăm după diferite subculturi ce reuşesc să ne distrugă individualitatea. Un concept la care Hitler a muncit până s-a sinucis. Nu sunt sigură de legătura dintre idei. Nici de ordinea lor. Aş putea foarte bine să-mi menţin giganticul paragraf la nesfârşit. Iar după ce eternitatea îşi va găsi sfârşitul, îi voi cumpăra o pereche de picioare noi-nouţe cu roţi strălucitoare şi-i voi da drumul să inspecteze planeta Marte. Până atunci se va descoperi viaţă în deşertul ăla mioritic. Măcar microcelulele insipide mă vor asculta cu atenţie. Paştele dăunează grav sănătăţii.