Faible

Oare mi-aş asuma riscul de a continua? Probabil că da. Cert e că m-am trezit sub un duş rece. Din fericire, la mine acasă. N-am stat să analizez care, unde, cum am ajuns până acolo. Doar m-am bucurat că s-a terminat. Şi totuşi, ce să se termine? Umblam buimacă cu un fel de prosop pe cap străduindu-mă să-mi amintesc. Mint. Ştiam prea bine cum arăta lumina din negura beţiei dizgraţioase şi iar îmi venea a râde. Suna telefonul. Mai exact, eram sunată. Adică mă suna. Adică trebuia să trec cu vederea toate apelurile timp de câteva zile, cât avea să dureze hărţuirea.

- În ce m-am băgat?

- În nimic, stai calmă. O să se potolească. Ai probleme mai grave.

- Nu te-a întrebat nimeni.

- Ştiu.

- Fă-mi un ceai.

- Stai să termin capitolul ăsta.

- Cartea nu este împărţită în capitole.

- Întocmai.

Până la urmă mi-a făcut ceaiul ăla. Mi-a adus şi biscuiţi. E foarte atent cu mine, să ştii. Nu m-a dezamăgit niciodată. E plăcut să locuieşti cu el în acelaşi oraş, în acelaşi cartier, în aceeaşi casă, în aceeaşi cameră... în acelaşi corp.

- Frank, cât e ceasul?

- Habar n-am.

- Te-am întrebat ceva!

- 7 jumate.

- Vrei să ieşim în oraş?

- N-am chef.

- Dar de ce ai tu chef acum, domnule?

- ...

- Ai chef de mine?

- Nu.

- Bine!

Cred că atunci m-am răzbunat pe cartea aia de Balzac. Pur şi simplu i-am distrus miezul. Nu mai ştiu exact cu ce. Cu un cuţit? Cu un pix? Cu un foarfece? Dar el nu s-a supărat pe mine, nu. Mereu mă lasă să-mi descarc furia cum vreau. De-aia e plăcut să locuieşti cu el. Îţi permiţi atât de multe şi el nu se supără. Niciodată.

- Nu ţi-ai terminat ceaiul.

- Şi ce?

- Nu te mai comporta ca un copil!

- De ce? Nu asta sunt?