Înapoi

Merge cu greu pe tocuri şi nu înţelege de ce s-a abandonat acestei torturi. Nu mai contează, oricum trebuie să ajungă cât mai repede. Plouă afară. Drept rezultat, rochia ia un aspect de rugină înflorită pe marginile de jos. Aleargă. Se împiedică. Se descalţă. Aleargă din nou. Ajunge gâfâind. Împinge cu greu uşa de la intrare şi priveşte confuză în jur. Nu e nimic de văzut deşi locaţia e cea indicată. Chiar nimic? Da, nimic. Poate doar un bec chior care atârnă lasciv de tavan. În rest, beznă. Se aşează pe jos încercând să se odihnească. Este întreruptă de o tuse mult prea cunoscută ca să fie adevărată.

Nu.

Merge cu un fel de graţie care aproape sfidează aerul. Balerinii îi asigură eleganţa mişcării. Oricum nu contează, important e să ajungă cât mai repede. Plouă afară. Drept rezultat, rochia ia un aspect de rugină înflorită pe marginile de jos. Aleargă. Ajunge gâfâind. Împinge cu greutate uşa de la intrare şi priveşte confuză în jur. În mijlocul încăperii, un scaun. Probabil că nimeni nu ar acţiona astfel, dar ea vrea să se aşeze pe scaun. Este întreruptă de o tuse mult prea cunoscută ca să fie adevărată.

Nu.

Aleargă repede aproape zburând. Trebuie, trebuie să ajungă neapărat! Nu-i place să aştepte. Afară e cald.

Nu.

Aleargă din ce în ce mai repede iar ploaia îi reduce vizibilitatea. Nu contează, trebuie să ajungă. Nu-i place să aştepte. Împinge cu greu uşa de la intrare. Niciun minut nu trebuie pierdut. Nu e nimic în cameră, ai înţeles? Nimic. Nici măcar întuneric. Nici măcar un scaun. E gol totul. Ştii cum arată golul?

Da.